A treia duminică a Postului Mare, închinată Sfintei Cruci, e cea de la jumătatea postului, deoarece noi înşine trebuie să ne răstignim acestei lumi pentru a putea împlini porunca lui Hristos (Marcu 8, 34). Crucea Sa e cea care dă sens celorlalte cruci ale noastre şi are putere mântuitoare pentru noi.
Astfel, în această duminică numeroși creștini s-au adunat la Biserica în cinstea Sfintelor Femei Mironosițe din or. Parma, pentru a cinsti crucea cea dătătoare de viață, prin participarea la Dumnezeiasca Liturghie oficiată de parohul bisericii, prot. Serghei Popescu.
Astăzi, în mijlocul bisericii se află chipul Crucii și fiecare dintre noi, cine se apropie de Sfânta Cruce și o sărută, devine copărtașul suferințelor Mântuitorului și al acelei morți pe Cruce, pe care a luat-o asupra Domnul nostru Iisus Hristos.
În cuvântul de învăţătură părintele Serghei s-a referit la semnificaţia Sfintei Cruci şi la necesitatea asumării acesteia.
Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca și alte feluri de a trăi; nu este așa. Ea începe prin pocăință şi continuă prin lupta cu patimile, și se încheie prin răstignirea împreună cu Hristos a omului lăuntric curățit de patimi și prin cufundarea în Dumnezeu. “Ați murit – spune Apostolul – și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3, 3).
Crucea joacă un rol fundamental în anul liturgic și mai cu seamă în timpul Postului Mare, în care îi sunt consacrate numeroase tropare. Ea este semnul pogorârii lui Hristos și al iubirii Sale de oameni mântuitoare. Ea rezumă în sine întreaga iconomie a Patimii și învierii. Ea este pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre, sceptrul Său, mândria Bisericii, păzitoarea creștinilor, slava și puterea întregului univers.
Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească, strălucirea Crucii mai scânteietoare decât soarele. De Cruce ne vom putea însă apropia nu numai prin post, ci și prin toate virtuțile Postului Mare, a căror făptuire a fost făcută cu putință de patimă:
„Doamne, Cel ce Ți-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învrednicește-ne pe noi să ne închinăm ei întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile și cu rugăciunile, cu înfrânarea și cu facerea de bine, ca un Bun și de oameni Iubitor!
“Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” – spune Sfântul Apostol Pavel (Gal. 6, 14). Cum a ajuns acest Sfânt Apostol la o astfel de stare, că nu voia să se laude cu nimic, decât cu crucea lui Hristos? Crucea înseamnă tot felul de suferințe, strâmtorări, umilințe; cum să te lauzi cu ea? Dar iată că Apostolul Pavel se laudă cu ea. Împreună cu el se lăudau, desigur, și ceilalți apostoli, și, urmându-le lor, și toți ceilalți purtători ai crucii. Ei vedeau în cruce, în loc de strâmtorare, deschidere, în loc de amăraciune, dulceață, în loc de umilire, înălțare, în loc de necinste, slavă; și se lăudau cu ea, așa cum se laudă alții cu vreo podoabă minunată sau cu vreo distincție.
