Taina Preoției

«Preotia se săvârseste pe pământ, dar are rânduiala cetelor ceresti. Si pe foarte bună dreptate, căci slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însusi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preotii, încă pe când sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeasi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat ca si cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngeresti…

Preotii sunt aceia cărora li s-a încredintat zămislirea noastră cea duhovnicească ; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoti ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. III, 27) ; prin preoti suntem îngropati împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II, 12) ; prin preoti ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col. I, 18). Prin urmare este drept ca preotii să fie pentru noi… mai cinstiti si mai iubiti chiar decât părintii. Părintii ne-au născut din sânge si din vointa trupului (Ioan I, 13); preotii însă ne sunt pricinuitorii nasterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nasteri din nou, ai libertătii celei adevărate si a înfierii după har» (sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preotie)

 Sensul și semnificația Tainei Preoției (Hirotonia).

Preoţia este taina prin care se săvârşesc toate celelalte sfinte taine ale Bisericii, căci numai preotul sau arhiereul poate săvârşi sfintele taine şi dumnezeieştile slujbe ale Bisericii, fiind mijlocitor al credincioşilor la tronul lui Dumnezeu. Prin taina preoţiei, Iisus Hristos a împlinit făgăduinţa făcută ucenicilor: ,,Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20), rămânând alături de creştini în chip nevăzut, prin Sfântul Duh, Mângâietorul prezent în sfintele taine, şi în chip văzut, prin preotul care săvârşeşte lucrarea mântuitoare.

Preoţii, purtători ai acestei taine, sunt numiţi în multe feluri în Sfânta Scriptură: ,,trimişii Celui veşnic” (Agheu 1, 12-14), ,,trimişii lui Hristos (Ioan 20, 21), ,,îngerii Bisericii” (Apocalipsa 1, 20; 2, 1), ,,apostoli ai lui Hristos şi conlucrători” (Filipeni 2, 25), ,,săvârşitorii tainelor dumnezeieşti” (I Corinteni 4, 1) sau ,,iconomi ai darului lui Dumnezeu” (I Petru 4, 10).

 Care este originea preoţiei ?

Taina preoţiei a fost aşezată în Biserică de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care, înainte de Învierea Sa, i-a învăţat pe apostoli şi ucenici misiunea lor, ca slujitori ai lui Dumnezeu. După botez, postul aspru în pustie şi biruinţa întreitei ispite, Mântuitorul şi-a ales doisprezece apostoli, pe care i-a trimis să vestească Împărăţia lui Dumnezeu: ,,Umblând, propovăduiţi, zicând: s-a apropiat împărăţia cerurilor, pre cei bolnavi vindecaţi, pre cei leproşi curăţiţi, pre cei morţi înviaţi, dracii scoateţi; în dar aţi luat, în dar daţi” (Matei 10, 7-8).

Încă din Vechiul Testament, taina preoţiei era preînchipuită în preoţii Legii Vechi, care se ungeau cu untdelemn sfinţit (Ieşirea 40, 12-16), îmbrăcau veşminte preoţeşti şi arhiereşti, slujind lui Dumnezeu cu jertfe şi arderi de tot. Ei erau purtători ai cuvântului lui Dumnezeu şi călăuzitori ai poporului evreu.

În Legea Nouă, Dumnezeu Tatăl Îl trimite pe pământ pe Fiul Său, care este ,,arhiereu mare, carele au străbătut cerurile” (Evrei 4, 14), pentru a Se aduce pe Sine jertfă pentru iertarea păcatelor oamenilor: ,,Iar Hristos, venind arhiereu bunătăţilor celor viitoare, prin sângele său au intrat odată întru cele sfinte, veşnică răscumpărare aflând” (Evrei 9, 11-12).

Şi precum Hristos este marele preot şi arhiereul cel veşnic, după cum mărturiseşte proorocul David: ,,Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Psalmi 109, 4), prin harul şi puterea care le-au fost date de Mântuitorul, preoţii Îi urmează Lui în toate, preînchipuindu-L în săvârşirea tainelor şi a slujbelor dumnezeieşti.

 Ce daruri primesc cei care s-au învrednicit de taina preoţiei ?

Preoţia este sfânta taină prin care se coboară, asupra celui ales cu bună rânduială, harul Sfântului Duh dându-i arhiereului şi preotului putere de a învăţa şi propovădui Evanghelia, după cum Însuşi Mântuitorul le-a poruncit: ,,Şi au zis lor: mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16, 15); de a săvârşi sfintele taine, slujbele dumnezeieşti şi de a lega şi dezlega păcatele; de a păstori şi călăuzi credincioşii pe calea vieţii şi a mântuirii către Împărăţia lui Dumnezeu: ,,Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-au pus pre voi episcopi, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, care o au câştigat cu sângele lui” (Faptele Apostolilor 20, 28).

Arhiereul, ca urmaş al apostolilor, are deplinătatea darurilor şi puterea de a vorbi şi lucra în numele Domnului. Pe lângă puterea deplină de a săvârşi toate tainele Bisericii ca preot, arhiereul sfinţeşte preoţi, diaconi, sfântul mir, antimise şi biserici, iar la săvârşirea slujbelor, el este întotdeauna cel mai mare sau primul dintre preoţi.

Preoţii, ,,slujitorii lui Dumnezeu şi ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1), au puterea de a săvârşi toate slujbele şi tainele Bisericii, în afară de cea a preoţiei, şi păstoresc credincioşii pe care i-au primit în grijă de la episcopul lor, iar diaconii slujesc ca ajutoare ale arhiereilor şi preoţilor.

Preoţia este una din puţinele taine de care nu se învrednicesc toţi credincioşii, ci numai partea bărbătească, şi din aceasta numai cei mai virtuoşi. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte astfel despre cei vrednici de taina preoţiei: ,,Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii în înălţimea trupului (I Împăraţi 10, 23). Pe cât e de mare deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot la fel între păstor şi păcătoşi”.

Iar Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Că se cuvine episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu; nefăcând spre plăcerea sa, nemânios, neocărâtor, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă urâtă; ci iubitor de străini, iubitor de bine, întreg la minte, drept cuvios, înfrânat; ţiindu-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca puternic să fie şi a îndemna cu învăţătura cea sănătoasă, şi pre cei ce grăiesc împotrivă a-i certa” (Tit 1, 7-9).

 Treptele Preoţiei

Trei sunt treptele preoţiei –  cea a Episcopului, a Preotului şi a Diaconului, după cum trei sunt treptele vieţii duhovniceşti: curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. Fiecare dintre aceste stadii corespunde unei anume trepte a preoţiei. Înainte, Sfinţii Părinţii erau foarte atenţi pe cine hirotoneau. Diacon era hirotonit acela care se afla în stadiul curăţirii. Şi când acesta înainta în viaţa duhovnicească şi urca la treapta luminării, îl hirotoneau preot. Şi, atunci când acesta, ca preot, înainta încă mai mult şi ajungea la o treaptă mai înaltă, a îndumnezeirii, îl hirotoneau episcop, Arhiereu al lui Hristos! La starea în care am ajuns noi acum, iubiţii mei, Dumnezeu să ne miluiască!… Eu, care vă spun acestea, sunt Episcop şi ar fi trebuit să mă aflu la treapta îndumnezeirii, dar încă nu am trecut nici de prima treaptă, de treapta curăţirii. De aceea, nici nu spun vreodată că „m-am învrednicit” să devin Episcop, ci spun totdeauna că „m-a miluit” Dumnezeu, prin multele şi marile Lui milostiviri, şi am devenit Episcop.

 l) Treapta diaconiei (de la cuvântul grecesc diaconos – slujitor) este cea mai joasă treaptă a preoţiei de instituire divină. Cel care a primit această treaptă asistă şi ajută la săvârşirea Sfintelor Taine, dar nu oficiază nici una dintre ele. Diaconul cu statut de călugăr se numeşte ierodiacon, iar eel care a primit shima se numeşte shiierodiacon.

Diaconul superior care face parte din clerul de mir se numeşte protodiacon (primul diacon), iar eel din tagma călugărească se numeşte arhidiacon (diaconul cel mare).

2) Treapta preoţiei, presbiteriei – de la grecescul presviteros – stareţ), care se mai numeşte preot sau iereu (de la grecescul iereis – preot), aceşti slujitori pot săvârşi 6 din cele 7 Sf. Taine, excluzându-se doar Sf. Taină a Preoţiei.  

În treapta preoţiei poate fi hirotonit doar acela care are de acum hirotonia de diacon. Preotul care este şi călugăr se numeşte ieromonah ( de la grecescul ieromonahos – preot călugăr sau shiieromonah daca are shimă). Preoţii superiori dintre preoţii de mir se numesc protoierei sau protopresbiteri (primul preot), iar călugării în această treaptă se numesc egumeni (conducători ai frăţiei călugăreşti) şi arhimandriţi (conducătorii mănăstirilor); cei care au primit shima se numesc, respectiv, shiegumeni şi shiarhimandriţi.

3)Treapta episcopatului (de la grecescul episcopos – supraveghetor) este cea mai înaltă slujire preotească care are dreptul de a săvârşi toate cele 7 Sf. Taine. În această treaptă poate fi hirotonit doar acel creştin care a primit deja celelalte două.

 Hirotonia şi Hirotesia

În limbajul teologic şi general şi în cel liturgic în special sunt folosiţi doi termeni care adesea se confundă de către cei care nu le cunosc semnificaţia. Este vorba de hirotonie şi hirotesie. Deşi etimologic ei sunt apropiaţi sau înrudiţi, totuşi ei se deosebesc fundamental.

A hirotoni înseamnă a întinde mâna, iar hirotonia este slujba prin care se dă sau se transmite Taina sau slujirea preoţiei. Hirotonia se oficiază prin întinderea sau punerea mâinilor episcopului pe capul candidatului la preoţie, invocând şi transmiţând puterea Duhului Sfânt asupra lui. La început, întinderea mâinilor mai însemna şi „votare” sau ,,alegere”, căci candidaţii pentru preoţie se alegeau prin votare sau ridicare de mâini, alegere care era confirmată de episcop tot prin întinderea sau punerea mâinilor, adică prin actul sfinţirii. Termenul de hirotonie indică deci slujba Tainei consacrării clericilor, cunoscută şi sub denumirea de hirotonire sau hirotonisire. Prin hirotonie se face consacrarea candidaţilor pentru treptele clerului superior şi anume sfinţirea în treptele de diacon, preot şi arhiereu sau episcop.

Cât priveşte cel de-al doilea termen, de hirotesie, el înseamnă punerea mâinilor, adică tot o slujbă, de obicei mai scurtă decât hirotonia, constând mai ales dintr-o rugăciune prin care se acordă una din treptele clerului inferior: cea de cântăreţ sau citeţ şi de ipodiacon, adică o treaptă inferioară celei de diacon şi care nu reprezintă în biserică o funcţie sacramentală. În trecut, şi cântăreţii ca şi ipodiaconii purtau o rasă preotească şi primeau o consacrare în cult. Astăzi, această consacrare o primeşte numai ipodiaconul, cântăreţul aparţinând stării laicatului. În bisericile de limbă greacă, ei primesc încă această consacrare.

Tot prin hirotesie se primeşte şi unul din rangurile onorifice care se dau slujitorilor pentru merite deosebite pe tărâm pastoral (sachelar, iconom şi iconomstavrofor – pentru preoţii de parohii, şi sincel, protosincel, arhimandrit – pentru preoţii călugări), ca şi una din funcţiile bisericeşti administrative (protoiereu, consilier, stareţ sau egumen). De asemenea, prin hirotesie se încredinţează şi calitatea de duhovnic care nu este un har special, ci îndreptăţirea de a administra Taina Spovedaniei.

Aşadar, între hirotonie şi hirotesie este o mare deosebire: prima este o Taină (una din cele şapte), iar a doua este o binecuvântare. Prin Taina hirotoniei se transmite un har deosebit, prin hirotesie – o împuternicire administrativă.

Atât hirotonia, cât şi hirotesiile se săvârşesc numai de către episcop, prima în altar, celelalte în afara altarului şi numai în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, la momentele îndătinate.

 Cine are dreptul de a săvârşi hirotoniile şi hirotesiile? Atât hirotesiile premergătoare diaconiei cât şi hirotoniile se săvârşesc numai de Episcop (Arhiereu).

 Unde se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile? Atât hirotoniile cât şi hirotesiile, după canoane, se săvârşesc numai în biserică. Anume, hirotoniile înlăuntru altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în faţa altarului, pe locul dinaintea Uşilor Împărăteşti.

 Când se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile? Hirotonia preotului şi a arhiereului se săvârşeşte numai la Liturghia deplină, adică la Liturghia Sf. Ioan sau la cea a Sf. Vasile; hirotonia diaconului se poate face şi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeaşi treaptă la o Liturghie; hirotesii se pot face mai multe la una şi aceeaşi Liturghie (mai mulţi citeţi sau ipodiaconi). Hirotonia diaconului se face după sfinţirea Darurilor, şi anume după ce arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele Marelui Dumnezeu…». Hirotonia preotului se face înainte, de sfinţirea Darurilor (după Heruvic); iar a arhiereului se face mai înainte şi anume după cântarea «Sfinte Dumnezeule».

 Care e partea cea mai de seamă din rânduiala hirotoniei?

E rugăciunea de hirotonie «Dumnezeiescul har…», rostită de Episcopul hirotonisitor, prin care el cheamă harul Sfântului Duh să se pogoare asupra candidatului îngenuncheat în faţa Sfintei Mese, în timp ce clericii împreună-liturghisitori cântă încetişor şi dulce: «Doamne miluieşte», de mai multe ori. După aceasta, arhiereul în faţa uşilor împărăteşti dă celui hirotonit veşmintele treptei pentru care a primit hirotonia, arătându-le pe rând poporului şi zicând «Vrednic este!», la care corul sau credincioşii răspund de trei ori: «Vrednic este!»