Taina Cununiei

Nunta, Cununia este Taina prin care un bărbat şI o femeie care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi a creşte copii şi a se feri de desfrânare, primesc prin rugăciunele preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului lor.

Fiecare dintre cele şapte Sfinte Taine are câte un moment solemn pe care îl numim noi epicleză – acel moment în care se invocă prezenţa Sfântului Duh în legătură cu taina respectivă. La Taina Cununiei, momentul solemn nu este acela când se pun cununiile, sau când se citeşte Sfânta Evanghelie, ci atunci când se săvârşeşte consacrarea legăturii dintre bărbat şi femeie, adică atunci când preotul rosteşte cea de-a treia rugăciune a nunţii.

Această rugăciune spune aşa: „Însuţi şi acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din Sfântul Tău lăcaş şi uneşte pe robul Tău…, cu roaba Ta…, pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le roadă pântecelui, dobândire de prunci buni“. Apoi le împreună mâinile, rămânând aşa până la sfârşitul slujbei. Acesta este momentul solemn, ca o Cincizecime a slujbei Cununiei, echivalentă cu epicleza de la Sfânta Liturghie. Semnul văzut al sfinţirii nevăzute a acestei binecuvântări este deci unirea mâinii drepte a bărbatului cu dreapta miresei de către preot şi binecuvântarea lor.

De ce la căsătorie este necesară Taina Cununiei?

Familia este un aşezământ natural, chipul desăvârşit al societăţii, fără de care se tulbură sau se pierde fluviul vieţii, iar după învăţătura Mântuitorului este un aşezământ sfânt, „biserica cea mică”, în care creştinii îşi duc viaţa şi pot împlini mai uşor voia lui Dumnezeu. Prin familie creştinul devine colaborator al lui Dumnezeu în opera de continuă creaţie a vieţii. Iată de ce abaterea de la menirea principală a familiei este un mare păcat şi o mare primejdie pentru societate.

Ce spune Biserica despre responsabilitățile soților?

După cum Hristos a iubit Biserica Sa, aşa soţul să-şi iubească soţia sa; precum Biserica se supune lui Hristos, aşa soţia sa se supune soţului. Nu este vorba de o supunere a sclaviei, ci este vorba de acea relaţie a omului cu Dumnezeu, frica de Dumnezeu care nu înseamnă crispare, ci înseamnă o relaţie apropiată. Este bine şi aici avem de-a face cu o supunere care nu se numeşte produs al fricii, ci al înţelegerii şi al iubirii conştiente.

“Căsătoria are o mulţime de mângâieri, dar e şi însoţită de numeroase griji şi necazuri, deosebit de adânci câteodată. Să vă gândiţi la asta, încât atunci când vă veţi lovi de aşa ceva să nu fiţi luată pe neaşteptate. Acum sunteţi doi. în doi bucuriile sunt mai puternice, iar necazurile se rabdă mai uşor. Să vă ajute Domnul să n-aveţi despărţire în nimic, ci toate să le aveţi de obşte – o singură inimă şi un singur drum în viaţă”, le spunea Sfantul Teofan Zavoratul celor care doreau să-şi întemeieze o familie.

Pregătirea duhovnicească a mirilor

Înainte de a veni la Taina Cununiei se cuvine a ne pregăti pentru primirea Duhului Sfânt. Aceasta pregătire constă în primenirea sufletului prin Sfânta Spovedanie şi participarea la o Cateheză prin care aflăm mai multe despre obligaţiile şi datoriile soţilor faţă de Dumnezeu şi Biserică, unul faţă de altul, a mirilor faţă de naşi, etc.

Este necesară pentru cununie înregistrarea căsătoriei la oficiul stării civile?

Deoarece căsătoria este o Taină a Bisericii, la care lucrează harul divin, și nu doar o frumoasă ceremonie, cei care căsătoreasc trebuie să aibă o abordare conștientă și responsabilă. Pornind de la aceasta, Biserica consideră că este necesar să se asigure de serioziatea intenţiilor celor doi şi în prezent efectuează taina căsătoriei numai după căsătoria înregistrată la Oficiul Stării Civile.

Acceptă Biserica a doua căsătorie?

Deşi recăsătoria este acceptată de către Biserica Ortodoxă, ea nu se poate săvârşi în toate cazurile şi în toate situaţiile. Preotul are datoria de a cerceta foarte bine cazurile în care cineva solicită a doua şi a treia nuntă, iar acest angajament pe care şi-l iau cele două persoane trebuie făcut cu multă responsabilitate.

Aceste slujbe ale Bisericii pentru căsătoria a doua şi a treia nu sunt numite “Taine”, în sensul în care este văzută prima nuntă, deşi adesea au acelaşi scop, ci ele sunt pe de o parte ierurgii, altfel spus, slujbe speciale ale Bisericii, iar pe de altă parte sunt privite ca pogorăminte asupra neputinţei oamenilor şi pentru ferirea de păcatul desfrânării. În plus, cu toate că statul nu limitează numărul căsătoriilor, la acest capitol Biserica este destul de fermă. Prin urmare, odată cu Sinodul din Constantinopol din anul 912, unde împăratului Leon al IV-lea i s-a interzis căsătoria a patra, Biserica nu admite decât maximum trei căsătorii.

Mai departe, motivele pentru care Biserica acceptă recăsătoria sunt şi ele destul de clare. În primul rând, văduvia, de care aminteşte chiar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni (7, 39). În acest caz, recăsătoria se face de obicei la cel puţin un an după moartea soţului sau soţiei. În al doilea rând, se acceptă recăsătoria în cazul pronunţării divorţului. Cu toate acestea însă, divorţul are două aspecte. Primul dintre ele este procedura civilă, care trebuie să fie definitivă. Al doilea aspect este divorţul religios, pe care trebuie să îl dea episcopul locului, în urma cercetării personale a cazului respectiv. Prin urmare, fără aceste două acte, preotul nu are dreptul să săvârşească slujba celei de-a doua căsătorii.

Nu se fac nunţi şi cununii religioase

Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi, interzice cu desăvîrşire oficierea cununiei religioase în:
– cele 4 posturi de peste an,
– în ajunul zilelor de miercuri şi vineri,
-în zilele marilor praznice creştine, cum sînt: Sfintele Paşti şi Săptămîna Luminată,
-de la Crăciun pînă după Botezul Domnului,
– în Duminica Rusaliilor,
-Înălţarea Sfintei Cruci,
-Adormirea Maicii Domnului etc.

Intemeierea Tainei Cununiei

Prin Taina Sfintei Cununii, un bărbat şi o femeie făgăduiesc solemn în faţa lui Hristos, a preotului şi a comunităţii să îşi fie credincioşi unul altuia pentru toată viaţa. Unirea conjugală este binecuvântată de Hristos prin Biserică. Harul lui Dumnezeu le este împărtăşit pentru a vieţui împreună în dragostea Lui, împlinindu-se şi desăvârşindu-se unul pe celălalt. Condiţia acestei taine este dragostea dintre soţ şi soţie. Justinian specifică: „căsătoria este împlinită prin dragoste curată”.

Luând ca temei actul creaţiei descris în primele capitole din cartea Facerii, Biserica Ortodoxă învaţă că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi exceptând unele cazuri speciale (ca de exemplu monahismul), Dumnezeu nu vrea ca el să fie singur ci parte a unei familii: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2;18). Aşa cum Dumnezeu a binecuvântat prima pereche, pe Adam şi Eva,  să trăiască în familie, să crească şi să se înmulţească, aşa şi Biserica binecuvântează unirea dintre bărbat şi femeie.

Căsătoria a fost instituită în Rai. Hristos spune: “N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?  Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.  Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.” (Matei 19;4-6).

Sfântul Clement al Alexandriei spune: “Fiul numai adevereşte ceea ce Tatăl a stabilit” iar Fericitul Augustin învaţă la fel: “În Cana, Hristos confirmă ceea ce instituise în Rai”. Sfântul Clement Alexandrinul merge mai departe şi afirmă că: “Dumnezeu a creat bărbat şi femeie. Bărbatul este Hristos, iar femeia este Biserica.” Astfel, iubirea lui Hristos faţă de Biserică devine arhetipul căsătoriei căci Adam a fost creat ca imagine a lui Hristos iar Eva ca imagine a Bisericii. Prin prezenţa Sa la nunta din Cana, Hristos reevaluează şi ridică actul căsătoriei la funcţia sa ontologică.

Sfântul Apostol Pavel vede această relaţie şi unire mistică dintre soţ şi soţie ca o reflectare a unirii mistice dintre Hristos şi Biserica Sa: “Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său… Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea… Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însãşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui… Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” (Efeseni 5; 22-25, 28-30, 32).

Slujba Cununiei trebuie să aibă loc într-o Biserică Ortodoxă şi să fie săvârşită de un cleric (preot sau episcop) hirotonit canonic. Înaintea altarului, mirele îşi primeşte mireasa şi făgăduieşte înaintea sfântului altar să o iubească la fel ca pe sine însuşi şi să o trateze ca pe un egal, iar ea promite să îi dea ascultare aşa cum Sara l-a ascultat pe Avraam.

Sfântul Ignatie al Antiohiei în scrisoarea sa către Policarp spune: “Potrivit este pentru bărbații şi femeile ce se căsătoresc să se unească cu încuviinţarea episcopului.”

Binecuvântarea căsătoriei de către Biserică a primit valoare juridică şi în jurul anului 895 elementul religios a început sã primeze asupra legislaţiei civile, care de atunci înainte cerea săvârşirea cununiei religioase pentru a validarea căsătoriei: “Căsătoria se întăreşte prin binecuvântarea dată de preot, aşa că dacă cineva se căsătoreşte fără să o aibă, această căsătorie este nulă.” (Leon al VI-lea, Novella 89). Prima rugăciune din slujba cununiei arată că binecuvântând unirea dintre bărbat şi femeie, Biserica continuă ceea ce Domnul a făcut în Cana Galileei: “Care pentru negrăitul Tău dar şi multa bunătate, ai venit în Cana Galileei şi nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după Lege şi naşterea de prunci dintr-însa.”