Taina Mirungerii

Taina mirungerii este acea lucrare sfântă, instituită de Mântuitorul Hristos, prin care, ungându-se de către episcop sau preot cu Sfântul Mir membrele celui botezat, odată cu pronunţarea cuvintelor: “Pecetea darului Sfântului Duh, Amin”, se împărtăşeşte primitorului ha­rul întăririi, creşterii şi desăvârşirii duhovniceşti începute prin botez.

 Taina mirungerii provine de la Hristos însuşi, cu toate că în Evanghelii, în Faptele şi Epistolele Apostolilor, nu se arată direct insti­tuirea ei de către Hristos. Avem însă suficiente texte care vorbesc des­pre anticiparea ei de către Hristos însuşi li despre practicarea ei chiar din timpul sfinţilor apostoli, precum şi despre lucrarea ei specifica de Taină în rândul celorlalte Taine. Astfel, Mântuitorul făgăduieşte aposto­lilor că le va trimite pe Duhul Sfânt (Ioan, 14, 16-17, 26; 15, 26; 16, 13-15 ; Matei, 10, 20 ; Luca, 12, 12 ; 24, 49 ; Fapte, 1, 8). Despre lucrarea specifică a acestei Taine vorbeşte Mântuitorul când zice : “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. “Iar aceasta – continua evanghelistul – a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit» (Ioan, 4, 14 ; 7, 38-39 ; Ioel, 3, 1 ; 4, 18 ; Fapte, 2, 17 si 33). Apostolii împărtăşeau Duhul Sfânt celor botezaţi, prin punerea mâinilor, precum L-au împărtăşit apostolii Petru şi Ioan celor botezaţi de diaconul Filip în Samaria (Fapte, 3, 15-17) şi apostolul Pavel, celor din Efes (Fapte, 19, 6). Învăţătura despre punerea mâinilor stă în Sfânta Scrip­tură, alături de aceea despre botez (Evr., 6, 2).

Chiar din timpul sfinţilor apostoli, Taina mirungerii s-a săvârşit sub două forme : (a) prin punerea mâinilor, care este forma iniţiala (Fapte, 8, 15-17 ; 19, 6) şi (b) prin ungerea cu Sfantul Mir, cum reiese din II Cor., 1, 21-22 : “Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre” ; şi din I Ioan, 2, 20 şi 27 : “Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate… şi ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui va învăţa despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat”. Aceste locuri scripturistice, deşi vorbesc despre întărirea internă prin Duhul Sfânt, indică şi o ungere externă prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc. Iar apostolii, dacă şi-au pus mâinile sau au uns cu untdelemn sfinţit pe cei botezaţi, au făcut aceasta din porunca şi încredinţarea lui Hristos, fiindcă numai Dumnezeu poate lega împărtăşirea harului dumnezeiesc nevăzut, de acte sensibile.

Cele două practici ale uneia şi aceleiaşi Taine a mirungerii – punerea mâinilor şi ungerea cu Sfântul Mir – sunt apostolice. S-a impus practica ungerii cu Sfântul Mir, datorită răspândirii creştinismului şi mai ales acolo unde nu puteau ajunge apostolii şi, după ei, episcopii. Treptat practica ungerii cu Sfântul Mir s-a generalizat în Răsărit, fiind săvârşită nu numai de episcopi, ci şi de preot îndată după botez, aşa cum se săvârşeşte până astăzi.

 Sfântul Mir

Pentru săvârşirea Tainei mirungerii se cere în primul rând Sfântul Mir. Sfântul Mir se prepara din untdelemn, vin şi 35 diferite aromate, sfinţindu-se numai de către episcopi (după can. 6 al sinodului din Cartagina, 418, şi pe temeiul Sfantei Scripturi). Sfinţirea Sfântului Mir este prerogativa Bisericii autocefale, fiind sfinţit de episcopii respectivei Biserici Ortodoxe Autocefale, în frunte cu întâi stătătorul ei (patriarh, arhiepiscop, mitropolit). Ceremonia sfinţirii se face în altar, după Sfâta Liturghie, în Joia Patimilor, după ce amestecul a fost fiert, fierberea fiind însoţită de citirea Evangheliei. Amestecul acestor aro­mate simbolizează bogăţia şi felurimea darurilor Sfântului Duh, de care se împărtăşesc primitorii Tainei.

Raportul dintre Taina Mirungerii şi cea a Botezului este asemănător celui dintre naştere şi creşterea trupească. Căci precum nou-născutul are nevoie de de o îngrijire deosebită pentru creştere, tot aşa şi nou-născutul duhovnceşte are nevoie de întărire prin haruri noi, spre creştere în noua viaţă pe care a dobândit-o prin Botez.

Legătura strânsă dintre cele două taine se arată şi prin aceea că în slujba Bisericii Taina mirungerii nu are o întroducere ca celelalte Taine, ci după botezarea celui ce a primit botezul, preotul citeşte o ru­găciune prin care cere lui Dumnezeu să dăruiască prin el, celui “nou lu­minat prin apă şi prin Duh”, “şi pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului Duh”. Apoi îi administrează Taina mirungerii, ungându-l cu Sfântul Mir şi zicând :“Pecetea darului Sfântului Duh, Amin”, fără să amintească numele celui pecetluit cu harul Duhului, ca în celelalte Taine, socotindu-se că s-a rostit acest nume la cufundarea lui în apă.