Taina Pocăinței

145599În cateheza ortodoxă întâlnim următoarea definiţie pentru Taina Pocăinţei. Este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în faţa preotului.

După Botez, care este începutul mântuirii tuturor credincioşilor, Mărturisirea este a doua curăţire şi ca al doilea Botez. Drept aceea se cuvine ca noi toţi, mireni şi monahi, clerici, preoţi şi arhierei să ne mărturisim păcatele şi nici unul din noi să nu ne depărtăm de la aceasta, pentru că toţi am greşit şi păcătuim; să nu uităm că Mântuitorul şi Judecatorul vine; drept care şi apostolul zice: “să lepădam dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii”. Şi cum că tuturor le este de trebuinţă mărturisirea sau pocăinţa, însuşi apostolul Iacob întăreşte zicând: “mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi”.

Orice creştin care păcăruieşte nu are alt mijloc de vindecare decât prin Sf. Taină a Pocăinţei. Despre această taină Sf. Simeon Noul Teolog ne spune:  „Prin pocăinţă are loc îndreptarea din păcatele comise de noi. Fiindcă după botez nu există alt mijloc de a fi chemat spre mântuire, spre dar şi spre har, în afară de virtutea muncii, reîntoarcere şi lacrimi, mărturisirea păcatelor şi îndreptarea de cele rele: anume pentru acesta şi nu s-a dat acest mare dar.”

Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căinţa, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte creştinul pentru păcatele săvârşite în felurite chipuri. Căci fără de căinţă, Sfânta Mărturisire sau Pocăinţa nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea si împăcarea cu Dumnezeu. Iar căinţa trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) şi să izvorască din credinta, nădejdea şi iubirea lui Dumnezeu.

Aceeasi însemnătate o are şi hotărirea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viaţa trecută şi cea viitoare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viaţă nouă, viaţă în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăinţă (Matei III, 7).

Ştiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea şi grăieşte sfântul apostol Pavel: «Să se cerceteze (însă) omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire.

După ascultarea celor mărturisite de creştin, dacă din ele se vădeşte căinţă şi hotărâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleagă pe acesta prin cuvintele : “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

UN MIC ÎNDREPTAR DE MARTURISIREA  PACATELOR.

Partea văzută a Tainei Pocăinței constă în mărturisirea păcatelor adusă lui Dumnezeu în prezența preotului, şi în dezlegarea păcatelor mărturisite de către Dumnezeu prin preot.

Aceasta se întâmplă în felul următor.
1. Preotul citește rugăciunea de înainte de taina Pocăinţei, îndemnându-i pe cei care se vor mărturisi la o pocăință sinceră.
2. Cel care se căieşte de păcatele sale, stând în faţa crucii şi a Evangheliei de pe analog, ca în faţa Lui Dumnezeu va mărturisi toate păcatele fără a se îndreptăţi sau a ascunde ceva.
3.Preotul, primind mărturisirea, dă dezlegare celui ce se căieşte.

Partea nevăzută a harului Domnului, aduce celui ce se căieşte de păcatele sale iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din care căzuse din cauza lor.

Instituirea Tainei Pocăinţei

În Biserică, taina pocăinţei a fost aşezată de Însuşi Hristos. Astfel, încă înainte de Înviere, Mântuitorul le făgăduieşte Sfântului Apostol Petru şi celorlalţi apostoli: ,,Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pre pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pre pământ, va fi dezlegat în ceruri” (Matei 18, 18).

După Înviere, Iisus Hristos a încredinţat ucenicilor taina pocăinţei, spunându-le: ,,precum M-au trimis pre Mine Tatăl şi Eu trimit pre voi. Şi acestea zicând, au suflat şi au zis lor: luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Prin aceste cuvinte, Domnul spune apostolilor Săi că puterea de a dezlega şi de a ierta păcatele oamenilor este o taină pe care ei şi urmaşii lor o vor săvârşi prin puterea şi împreună-lucrarea Sfântului Duh, până la sfârşitul veacului: ,,Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 20).

Dând pildă, Mântuitorul săvârşeşte această taină, iertând celor păcătoşi greşelile lor şi mărturisind că ,,nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi … că n-am venit să chem pre drepţi, ci pre păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 12-13). Astfel, El a iertat păcatele slăbănogului din Capernaum, ale Mariei Magdalena, ale desfrânatei, şi ale tuturor celor care s-au pocăit. Chiar răstignit pe cruce, Mântuitorul iartă păcatele tâlharului, ce se pocăise mărturisindu-şi păcatele: ,,noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23, 41) şi deschizându-i acestuia porţile raiului.

Nici un om din Legea Veche nu a avut putere de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, oricât de drept, sfânt şi bineplăcut lui Dumnezeu a fost. Deşi au făcut multe şi mari minuni, precum Moise, care a despărţit apa mării, sau Isus Navi, care a oprit soarele pe cer sau Sfântul Prooroc Ilie, care a coborât foc din cer, această putere de a lega şi dezlega, de a ierta şi ţine păcatele nu s-a dat nici unuia dintre ei, nici chiar îngerilor din ceruri.

La începuturi, primirea Tainei Botezului implica integrarea în rândul comunităţii prin participarea la slujbele Bisericii, în special la Sfânta Liturghie, şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Cel care săvârşea păcate grve, era exclus din rândul comunităţii, din cauza că aceste păcate ne rup de Trupul lui Hristos – Biserica. După exprimarea pocăinţei pentru păcatele săvârşite prin mărturisirea lor, penitientul primea un canon şi era reintegrat în Biserică, dându-i-se dreptul de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Aceasta era mărturisirea în public, în faţa tuturor membrilor comunităţii, preotul sau episcopal dându-i mai apoi dezlegarea.

Mai târziu, în urma unor sminteli, s-a luat hotărârea ca Tana spovedaniei să se facă în particular, numai în faţa preotului sau al episcopului în calitate de păstori şi reprezentanţi ai Bisericii, aceştea având de altfel şi puterea de dezlega păcatele.  Odată cu adaptarea mărturisirii individuale sau secrete au fost adoptate şi anumite canoane care cer păstrarea în taină de către duhovnic a celor spuse de penitent în cadrul mărturisirii.

Cum să ne pregătim pentru spovedanie?

Mai întâi de toate, fiecare spovedanie, mai presus de orice, trebuie să fie personală, doar a mea, în niciun caz comună, pentru că ceea ce este în joc este destinul meu propriu. Iată de ce, oricât de imperfectă ar fi propria mea judecată despre mine însumi, prin aceasta trebuie să încep. Este necesar să încep prin a mă întreba: de ce mi-e rușine în viața mea? Ce aș vrea să ascund de la fața Domnului și ce aș vrea să sustrag propriei mele judecăți, de ce mi-e teamă?

Această problemă nu este întotdeauna ușor de rezolvat pentru că ne-am obișnuit atât de mult să ne sustragem propriei noastre judecăți (una dreaptă și echitabilă) încât, dacă am privi înlăuntrul ființei noastre, cu nădejdea și intenția de a descoperi adevărul despre noi înșine, acest lucru ar fi destul de dificil. Însă cu asta trebuie să începem. Iar dacă la spovedanie nu spun nimic despre altcineva, abia atunci aceasta va fi o spovedanie sinceră, a mea proprie.

Dar sunt încă și multe alte lucruri pe care este bine să le avem în vedere. Este suficient să aruncăm o privire în jurul nostru și să ne aducem aminte ce gândesc oamenii despre noi, cum reacționează în prezența noastră, ce se întâmplă când suntem cu ei și astfel vom găsi un nou câmp, o nouă bază de date pentru a ne judeca. Știm că nu aducem totdeauna bucurie și pace, adevăr și bine în viața și destinul celorlalți oameni. Este de ajuns să aruncăm o privire asupra prietenilor noștri, asupra apropiaților noștri, asupra celor pe care îi întâlnim mai mult sau mai puțin, și vom vedea foarte clar cum este viața noastră, câți oameni am rănit, câți oameni am ignorat, câți oameni am ofensat și dus în ispite, într-o manieră sau alta.

Și iată că trebuie să ne înfățișăm înaintea unei noi judecăți, căci Domnul ne avertizează că ceea ce am făcut celor mai mici dintre ei, adică unora dintre aceste persoane, i-am făcut chiar Lui Însuși.

Să ne amintim apoi cum ne judecă oamenii: adesea judecata lor este acerbă și justă iar noi preferăm să ignorăm ceea ce ei gândesc despre noi pentru că este adevărat și pentru că judecata lor ne condamnă. Dar uneori se întâmplă un alt lucru: oamenii ne urăsc sau ne iubesc pe nedrept. Ne urăsc pe nedrept pentru că acționăm conform adevărului dumnezeiesc și pentru faptul că acest adevăr nu-și află loc înlăuntrul inimilor lor. Cât despre dragostea lor, și ea este pe nedrept uneori, pentru că ne iubesc pentru ușurătatea cu care acceptăm nedreptatea în viața noastră: ei nu ne iubesc pentru virtuțile noastre, ci pentru felul nostru de a trăda adevărul dumnezeiesc.

Astfel, este necesar să ne judecăm iarăși și trebuie să conștientizăm faptul că uneori trebuie să ne pocăim pentru faptul că oamenii sunt amabili cu noi, pentru faptul că ne aduc fel de fel de laude. Hristos ne-a avertizat: vai vouă atunci când oamenii vă vor vorbi de bine!

În sfârșit, putem să ne îndreptăm privirea spre judecata evanghelică și să ne întrebăm cum ne-ar judeca Mântuitorul dacă ar vedea un pic viața noastră, căci de altfel, El o vede foarte bine!

Să ne punem toate aeste întrebări și vom observa că spovedania noastră va deveni serioasă și bine pregătită și nu vom mai fi obligați să aducem la spovedanie tot acest vid, toate aceste copilării, căci nu mai suntem copii de mulă vreme, așa cum auzim adesea la spovedanie.

Și mai ales, nu spovediți pe alții: ați venit să vă mărturisiți propriile păcate și nu pe cele ale altora. Circumstanțele în care ați păcătuit nu au sens decât dacă ele evidențiază propriul vostru păcat și propria voastră responsabilitate, în timp ce povestirea a ceea ce s-a întâmplat, de ce și cum, nu are nicio legătură cu spovedania; asta nu face decât să vă slăbească conștiința și vina și, mai ales, duhul de pocăință.

La Spovedanie se marturisesc păcatele care s-au mai întâmplat de când v-aţi mărturisit ultima dată şi cele care au rămas nemărturisite (fie le-aţi uitat, fie nu aţi ştiut că sunt păcate şi între timp aţi aflat). Păcatele deja mărturisite nu se mai repetă. De asemenea nu se povestesc împrejurările în care s-au petrecut păcatele. Nu au decât foarte rar importanţa şi aceşte poveşti nu vor face decât să consume din timpul de mărturisire al altor creştini şi să împovareze pe preotul duhovnic. Eventualele explicatii va vor fi cerute de duhovnic.
De asemenea, dacă nu sunteţi hotărât (hotărâta) să spuneti tot din diferite motive, mai bine nu vă mărturisiţi, pentru că nicidecum nu vi se vor ierta cele mărturisite, ci se zice chiar că se vor dubla. De ce ne este ruşine de preot să mărturisim pacatele? Oare nu este şi el om ca si noi? De ce oare n-am avut aceasta ruşine atunci când am facut păcatul?

Care sunt condiţiile iertării păcatelor prin această Taină?

Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căinta, adică părerea de rău şi durerea sufletească pe care o simte creştinul pentru păcatele săvârşite în felurite chipuri. Căci fără de căinţă, Sfânta Mărturisire sau Pocăinţa nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu. Iar căinţa trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) şi să izvorască din credinţă, nădejdea şi iubirea lui Dumnezeu.

Deci condiţiile pentru iertarea păcatelor ar fi :
1)adânca părere de rău pentru păcatele săvârşite,
2)mărturisirea lor duhovnicului cu hotărârea de a nu mai greşi,
3)credinţa puternică în Hristos şi nădejdea în îndurarea Lui.

Cum se săvârşeşte taina pocăinţei ?

Taina pocăinţei, a mărturisirii sau a spovedaniei înseamnă iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către duhovnic, în chip văzut şi de către Hristos, în chip nevăzut. Mărturisirea deplină a păcatelor în faţa duhovnicului trebuie însoţită de căinţă sinceră, părere de rău din tot cugetul şi sufletul, zdrobirea inimii, întristare pentru păcatele săvârşite şi de hotărârea de îndreptare şi de a nu mai păcătui.

La rândul său, duhovnicul, după ce rânduieşte un canon pentru pocăinţă celui ce se spovedeşte, îl dezleagă de păcate prin puterea şi harul Sfântului Duh, precum mărturiseşte Sfântul Ambrozie al Milanului: ,,Cine poate ierta păcatele decât numai Unul Dumnezeu, care iartă prin aceia cărora le-a dat această putere ? Această putere s-a dat numai preoţilor. Preoţii ca oameni săvârşesc numai slujba iertării păcatelor, fără a folosi puterea lor proprie căci ei nu iartă păcatele în numele lor, ci în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Ei cer şi Dumnezeu dă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Tatăl a dat Fiului puterea să judece, iar Fiul a dat preoţilor toată această putere. Preoţii iudeilor aveau puterea de a curăţi trupul de lepră, sau mai bine zis, nu de a curăţi, ci de a constata curăţirea, dar preoţii Legii Noi au primit puterea nu de a fi martori ai curăţirii, ci de a curăţi. Şi nu lepra trupului, ci de păcate întinăciunea sufletului”.

Dumnezeu nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaşte, ci pentru că mărturisirea lor este un semn de căinţă şi aceasta sporeşte credinţa, fiind în acelaşi timp o mărturisire a credinţei în Dumnezeu şi a nădejdii de mântuire.

Ce este canonul dat de duhovnic celui ce se pocăieşte pentru păcatele săvârşite ?

Canonul, numit şi epitimie, este mijlocul de pocăinţă rânduit de duhovnic credinciosului care se spovedeşte, constând în general în închinăciuni, metanii, rugăciune, post, fapte de milostenie. Cea mai aspră epitimie este oprirea de la sfânta împărtăşanie pentru un anumit timp. Fiind leac pentru boala sufletului păcătosului, canonul urmăreşte îndreptarea celui ce s-a pocăit şi milostivirea lui Dumnezeu şi este ajutor pentru întărirea în virtute şi îndepărtarea de la păcat.

Posibile canoane rânduite de duhovnic

1) metanii săvârşite în timpul rugăciunii;
2) rugăciunea lui Iisus;
3) rugăciunea de la miezul nopții;
4) lectură spirituală (acatiste, viețile sfinților, etc);
5) post;
6) abținerea de la raţiile conjugale;
7) milostenia, etc

Având în vedere caracterul epitimiilor (canoanelor), se pune o grijă deosebită pentru ca nu cumva mijloacele de vindecare să se transfore în mijloace de sminteală şi de moarte a păcătosului. Ele urmărind nu pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; fiind asemenea unor leacuri spre însănătosire duhovnicească, spre întărire în virtute şi îndepărtare de păcat.

Mărturisirea copiilor

Copilul, de mic, de obicei de la şapte ani, începe să meargă la spovedanie; el trebuie să se împărtăşească foarte des, conform Tradiţiei. Pentru ei, spovedania este la început foarte interesantă şi dorită. Căci li se pare că dacă se mărturisesc li se socoteşte aceasta ca un fel de maturitate, însemnând că ei s-au făcut mari. Şi un copil de 5 ani îşi doreşte mult să înceapă să se spovedească.

Primele spovedanii ale copilului vor fi foarte serioase. El va veni şi va spune că nu a ascultat-o pe mama lui, că a bătut-o pe surioara lui, că nu şi-a pregătit cum trebuie lecţiile ori că nu s-a rugat lui Dumnezeu. Şi va spune aceasta cu multa seriozitate, cu multă umilinţă. Însă, foarte curând, după nici o lună sau două, se va vădi ca acel copil este atras de altceva. Vor urma ani în care acesta va veni şi va spune: “Nu ascult, mă port necuviincios cu alţii şi sunt leneş”. Astfel arată scurta, sintetica lista greşelilor lui copilăreşti. El le spune preotului, care, îngreunat de multe mărturisiri, fireşte, îl va ierta şi-l va dezlega după o jumătate de minut. Şi toate acestea se prefac într-un înfiorator formalism, care, se înţelege, mai mult vatamă copilul decât sa-l ajute.

Dacă copilul a început să se mărturisească, înseamnă că trebuie deja să aibă o atitudine conştientizată de responsabilitate faţă de viaţa sa. Duhovnicul îi ajută să meargă pe calea creşterii duhovniceşti, îi ajută să se îndrepteze.

De la prima mărturisire, micul om trebuie să înceapă a înţelege că faptele lui (şi bune şi rele) nu sunt întâmplătoare şi neimportante, dar că prin ele îşi formează personalitatea. Aceste fapte îl pot apropia de Dumnezeu şi veşnicie, dar şi îndepărta.

De la şapte ani, începe predarea treptată a copilului din mâinile părinţilor în mâinile Bisericii. Prima mărturisire este un eveniment important în viaţa duhovnicească a copilului, care poate să-i rămână în amintiri ca un moment de adevărată întâlnire cu dragostea purificatoare şi miluitoare a lui Dumnezeu, dar şi ca un moment neplăcut, când i s-a cerut cât mai repede să povestească despre tainele cele mai ascunse ale sufletului său. Cea de a doua poate să se întâmple nu neapărat din lipsa de sensibilitate sau experienţă a preotului.

Pentru prima mărturisire, desigur, copilul trebuie pregătit. Dacă mergeţi fregvent la biserică, copilul ştie că va veni o zi când va trebui să se mărturisească. Povestiţi-i ce este o adevărată pocăinţă, care nu este enumerarea păcatelor: am minţit, am supărat, n-am ascultat. Îndrumarea duhovnicului este educarea şi vindecarea sufletului. Spuneţi-i copilului că stă înaintea lui Dumnezeu, că preotul este numai un martor, pus de Dumnezeu, al căinţei lui şi un îndrumător duhovnicesc. Preotul îl va sfătui, îl va încuraja, se va ruga pentru el dacă se va căi şi va dori să se îndrepteze.
A te pocăi înseamnă a cere de la Dumnezeu să te ierte şi promisiunea că mai departe te vei reţine de la păcat cu toate puterile. Găsiţi timp pentru a vorbi cu copilul despre păcat. Cum crede el ce păcate a făcut şi de ce ar trebui să se căiască? Spuneţi-i că dacă are ceva despre care nu ştiu părinţii, să-i spună despre aceasta duhovnicului. De preot nu trebuie să ascundă nimic, deoarece taina mărturisirii este sfântă. Şi încă ceva foarte important. Ţineţi minte că copilul trebuie să-şi mărturisească păcatele conştientizate drept păcate. Asta e posibil numai dacă în familie există o delimitare clară a ceea ce e bine şi ce e rău. Copilul îşi imită părinţii. Şi dacă vede în familie că mama şi tata niciodată nu judecă pe cineva, încearcă întotdeauna să-şi ajute aproapele, nu se ceartă, el va şti că aşa trebui să facă şi el.

Patimile ca rădăcină şi cauză a păcatului

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poa­te cădea fiinţa omenească. Ele copleşesc voinţa, încât omul patimilor nu mai este om al voinţei, ci se spune despre el că este un om “stăpânit”, “robit”, “purtat” de patimi.

O altă caracteristică a patimilor este că în ele se mani­festă o sete fără margini, care-şi caută astâmpărarea, şi nu şi-o poate găsi. Ele într-un fel reprezintă setea după infinit a omului întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla satisfacţia.

Conform părinţilor asceticii există 8 patimi:
1. Slujirea pântecelui
2. Desfrânarea
3. Iubirea de argint
4. Mânia
5. Întristarea
6. Trândăvia
7. Slava deşartă
8. Trufia

La începuturile creaţiei, omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, nu primea iraţionalul în cugetul şi în viaţa sa. Gândurile şi acţiunile lui erau drepte, căci erau luminate de dumnezeiescul Har. Dar după ce a fost înşelat şi a rupt relaţia cu Izvorul atotdesăvârşirii, îndată i s-a pervertit personalitatea, din simplă devenind compusă. În acest fel, iraţionalul a luat locul raţiunii. Toate puterile sufleteşti ale personalităţii umane au fost corupte, constrânse de iraţional, dând naştere patimilor. De atunci, gândurile şi faptele nu mai sunt săvârşite în vederea unei „nevoi” corecte, ci dintr-o obişnuinţă păcătoasă, în conformitate cu patima păcătoasă care predomină.

Fiecare gând şi acţiune iraţională se numeşte patimă, deoarece nu lucrează conform legilor raţiunii ori „necesităţii”, ci conform instinctelor firii, întru care şi-au găsit loc bestialitatea şi demonismul.

Principiul patimii constă în utilizarea iraţională a sensurilor, lucru care se vădeşte în practică prin utilizarea greşită a lucrurilor. Aceasta constituie iraţionalul „după lucrare”, corupţia practică pe care nu o condamnă doar dreptatea dumnezeiască, ci şi cea omenească. Pentru aceasta există tribunalele şi închisorile.

Cei trei giganţi ai patimilor, după cum îi numesc Părinţii, sunt iubirea de plăcere, iubirea de bani şi iubirea de slavă. Dacă acestea predomină, nasc alţi trei tirani echivalenţi: nepăsarea, uitarea şi ignoranţa, care înfrâng puterile sufletului şi ale minţii.

Păcatele

După învăţătura Sfintei Scripturi, păcatul este călcarea cu bună ştiinţă şi de bunăvoie a voii lui Dumnezeu. El se mai numeşte şi fărădelege.  Rădacina păcatului este pofta care ispiteşte pe om (Iacob 1, 13-15). Păcatul atrage mânia lui Dumnezeu asupra omului fiindcă “păcatul este urâciune înaintea lui Dumnezeu ” (Deuteronom 17, 25; Pilde 3, 32). Păcatul atrage mânia lui Dumnezeu asupra omului, deoarece ” păcătoşii sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu ” (Iov 21,17; Ieremia 21,14; Psalm 20, 8-10; 78, 6; Isaia 10, 6).

Ce urmări are păcatul

1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la Dumnezeu. Fără acest dar, sufletul rămâne slut.

2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem recunoscuţi fii.

3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a Raiu­lui; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna.

4. [Prin păcat] câştigăm Iadul cu focul cel ne­stins şi cu în­tunericul cel ce este totdeauna.

5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va jude­ca în ceea ce te va găsi făcând.

6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu (atât cât eşti în păcat).

Sfântul Ioan Evanghelistul împarte păcatele în două:

păcate de moarte şi păcate care nu sunt de moarte (1 Ioan 5, 16-17). Tot el împarte păcatele de moarte în trei mari grupe: pofta trupului, pofta ochiului şi trufia viieţii (1 Ioan 2, 16). Sfinţii Părinţi împart păcatele de moarte în trei mari grupe:

a. păcatele capitale, în număr de şapte;

b. păcate strigătoare la cer, care sunt mult mai grave precum: uciderea, pruncuciderea, asuprirea săracilor, răpirea avutului altora, uciderea aproapelui, etc;

c. păcate împotriva Duhului Sfant.  Acestea sunt cele mai grave păcate făcute de oameni pe pământ pentru că hulesc pe Dumnezeu şi alungă harul Duhului Sfânt de la om.

Dintre acestea amintim: necredinţa în Dumnezeu, apostazia (lepădarea de credinţă), eresul, secta, deznădejdea, sinuciderea, ura de om până la moarte, prea marea încredere în Dumnezeu, injurăturile etc.

Cele dintâi se numesc “păcate capitale”, pentru că sunt cele mai numeroase şi stăpânesc pe cei mai mulţi oameni. Cele de-al doilea se numesc ” strigatoare la cer “, pentru ca strigă şi cer de la Dumnezeu pedeapsa omului încă în viaţă. Păcatele cele mai mari şi mai greu de vindecat sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt şi păcatele de moarte care stăpânesc pe om de mai multă vreme, adică patimile.

Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de Rău. Zdrobirea inimii este su­părarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de Rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca. Scrie păcatele pe hârtie şi ci­teşte-le singur înaintea Duhovnicului. Angajea­ză-te în faţa lui Dumnezeu şi a ta să nu le mai faci.

Cele zece porunci

Porunca întâi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău […], să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.

1. Crezi în Dumnezeu? 2. Crezi în Sfânta Treime? 3. Îl adori pe Dumnezeu? 4. Îl iubeşti? 5. Îl cunoşti? – Te-ai silit spre a afla ceva des­pre Dumnezeu din cărţile Sfintei Scripturi, din cărţile Bisericeşti sau de altundeva? 6. Nu cumva crezi în farmece? 7. Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători? 8. Nu faci spiritism? 9. Nu crezi în vise? – Crede numai în Dumnezeu. 10. Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe sau unui lucru decât lui Dumnezeu? 11. Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, fe­meia sau bărbatul, mai mult decât pe Dumnezeu? 12. Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu? 13. Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui ne­caz, vreunei supărări sau a oricărui alt rău venit asupra ta? 14. Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii creştine? 15. Nu ai citit cărţi împotriva credinţei? 16. Nu ai dat altuia să citească? 17. Nu ai fost la adunările necredincioşilor? 18. Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul a­flării altui adevăr decât cel al Bisericii? 19. Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau mahomedanismul? 20. Nu ai dus daruri sectarilor? 21. Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că mi-a ieşit un preot înainte, îmi merge rău; mi-a ieşit un coşar, îmi merge bine; mi-a ieşit cu plinul sau cu golul etc.? 22. Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale? 23. Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu? 24. Crezi că există Rai sau Iad? 25. Crezi că va fi Judecată? 26. Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui Dumnezeu şi în felul acesta nu te temi de jude­cată? 27. Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ier­ta din cauza prea multelor (tale) şi grelelor pă­cate? 28. Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu? 29. Ţi-ai făcut cu regularitate rugăciunile? Sea­ra, dimineaţa şi la prânz? 30. La Biserică mergi cu regularitate? 31. La rugăciune şi în Biserică te gândeşti nu­mai la Dumnezeu? 32. Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu? 33. Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toa­te faptele tale? 34. Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul? 35. Rugăciunile nu le spui câteodată numai din obicei sau să te scapi? 36. Nu te gândeşti în altă parte în timpul rugă­ciunii? 37. Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui? 38. Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe? 39. Nu cauţi să mergi târziu la Biserică? 40. Asculţi slujba atent? 41. Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lu­me în Biserică?

Porunca a doua: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, din câte sunt în ape, sub pământ. Să nu te închini ace­lora şi să nu le slujeşti lor”.

1. Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii…2. Crezi în Sfintele Icoane? 3. Ce fel de închinare le dai? 4. Nu crezi, cumva, că Icoana este chiar Sfântul pe care îl zugrăveşte? 5. Nu cumva crezi în oameni – femeia ta, băr­batul tău, copilul tău etc.? 6. Nu te închini vreunui lucru, banului, mâncă­rii, băuturii sau altor plăceri? 7. Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci numai ceea ce-ţi spune ea?

Porunca a treia: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va ierta Domnul pe cel ce va lua numele Lui în deşert”.

1. Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de Mântuitorul Iisus Hristos? 2. Ai înjurat de Îngeri, Arhangheli? 3. Ai înjurat de Sfânta Fecioară? 4. Ai înjurat de Sfinţi, Biserică, Paşti, candelă, icoane, Cruce şi altele? 5. Ai adus numele Domnului drept mărturie mincinoasă? 6. Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, mântuirea sufletului tău? Căci Mântuitorul a zis ca vorba ta să fie da şi nu, căci ce e mai mult vine de la Diavol. 7. Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu’ sau pe tine? 8. Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ei. 9. Jurământ fals ai depus? 10. Dar jurământ adevărat? 11. Nu întrebuinţezi ca jurământ formula “zău”, care este prescurtarea lui “pe Dumnezeul meu”?

Porunca a patra: „Adu-ţi aminte de Ziua Sâm­betei ca s-o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă [în acelea] toate lucrurile tale, iar în ziua sâm­betei este odihna Domnului Dumnezeului tău; în acea zi să nu faci nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău”.

Ziua Domnului este Duminica. Aceeaşi valoare o au şi toate sărbătorile instituite de Sfânta Biserică, de peste an.1. Ţinut-ai toate Duminicile şi Sărbătorile?2. Fost-ai în toate aceste zile la Biserică?3. Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la Sfânta Biserică, nu i-ai oprit pentru vreun lucru?4. Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu mergi prea târziu la Biserică?5. Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e pentru tine o zi obişnuită sau o zi de chefuri şi petreceri? Dimineaţa mergi la Biserică? După masă citeşti cărţi folositoare, ziditoare de suflet?6. Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi decât în altele?7. Nu ai făcut sau ai participat la clăci?8. Nu te porţi cu necuviinţă în Biserică?9. Nu ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sfântului Altar?10. Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui Dumnezeu? Nu-i batjocoreşti? Nu-i bârfeşti, spunând păcatele lor?11. Te rogi pentru ei? Îi asculţi?

Porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.

1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii? 2. Nu i-ai înjurat sau persecutat? 3. Ai ascultat sfaturile lor? 4. Nu i-ai înşelat cu ceva? 5. Nu le-ai speculat buna credinţă? 6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat? 7. Slujbe după moarte le-ai făcut? 8. Fraţii, surorile le-ai ajutat? 9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sfântul Apostol Pavel zice: Dacă, însă, cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8). 10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o? 11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi? 12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia? 13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicăli­tor? 14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient? 15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat? 16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu pă­rinţii? 17. Nu i-ai supărat? Mâniat? 18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit? 19. Nu ai râs de neputinţele lor? 20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase? 21. Nu te-ai ruşinat de ei? 22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoa­re (tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare?

De eşti părinte 23. Ai îndreptat pe copiii tăi pe drumul Bisericii, cu fapta şi cu cuvântul? 24. Nu le-ai dat exemplul rău de certuri, beţii, vorbe porcoase, minciună, furt, necinste, cleve­tire, lene? 25. Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd acest lucru? 26. Pentru faptele rele: certuri, minciună, băta­ie, furt i-ai pedepsit? Nu cumva din milă i-ai ier­tat? 27. Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, pă­rinţi, ai făcut rugăciuni? 28. Nu ai fost prea aspru sau prea blând cu copiii tăi? 29. Slugi rele care să înveţe copiii lucruri strică­cioase de suflet nu ai ţinut?  De eşti tutore 30. Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi morale faţă de copil?  De eşti stăpân 31. Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi? 32. Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pen­tru cine ştie ce motive? 33. I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase? 34. Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat?  De eşti slugă 35. Ai ascultat stăpânii, patronii etc.? 36. Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile? 37. Nu ai lucrat de mântuială? 38. Nu le-ai furat ceva? 39. Nu le-ai povestit casa? 40. Nu le-ai stricat lucrurile?

Porunca a şasea: „Să nu ucizi”.

1. Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără voie? 2. Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de răzbu­nare? Ai lăudat pe cineva pentru că a omorât? 3. Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua averea, femeia, bărbatul etc.? 4. Nu ai bătut pe cineva? 5. Nu ai ameninţat? 6. Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi cu­noscuţii? 7. Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă? 8. Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului? 9. Cum te porţi cu cei din jur? 10. De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii? 11. De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie? 12. Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect? 13. Ai făcut vânătoare?

Porunca a şaptea: „Să nu fii desfrânat”.

Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel că­sătorit.1. Nu ai curvit sau, de eşti căsătorit, n-ai prea­curvit? 2. Nu trăieşti în concubinaj? 3. Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau ho­mosexualitate? 4. Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau femeia altuia? 5. Nu cauţi prilej de curvie? 6. La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult? 7. Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea scene? 8. Nu vrei să vezi părţile rusinoase ale corpu­lui? 9. Nu vorbeşti lucruri ruşinoase? 10. Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri sexuale? 11. Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat? 12. Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin îm­brăcăminte sau gătire?

Porunca a opta: „Să nu furi”.

Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci să restitui ceea ce ai furat şi apoi spovedeşte-te.1. N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, so­cietate sau vreun om? 2. N-ai păgubit pe alţii? 3. Pe cel păgubit, l-ai despăgubit? 4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut des­tulă grijă? 5. Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat îm­prumut, le-ai restituit? 6. Ai primit lucruri furate? 7. Lucrurile găsite le-ai dat înapoi? 8. N-ai schimbat hotarele pământului cu veci­nul tău? 9. N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru? 10. N-ai luat dobândă prea mare? 11. N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca marfă bună? 12. La cântar sau socoteală n-ai înşelat? 13. N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri cu de-a sila? 14. N-ai luat mită? 15. N-ai învăţat copiii să fure? 16. N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinsti­te?

Porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.

1. N-ai jurat strâmb? 2. N-ai minţit? 3. N-ai adus mărturii mincinoase? 4. Te-ai purtat corect cu semenul tău? 5. Nu l-ai minţit? 6. Nu cumva ai purtat minciuni? 7. Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la altul?

Porunca a zecea: „Să nu pofteşti […] nimic din câte sunt ale aproapelui tău”.

1. Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul aproa­pelui tău? 2. Dorit-ai averea vecinului? 3. Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca tine? 4. N-ai urât din această cauză pe vecin? 5. N-ai dorit casa, sau pământul, sau vita, sau lucrul fratelui tău? 

Cele şapte păcate de moarte

Mândria

Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti. Ea este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu.

1. Nu eşti mândru, fălos, închipuit? 2. Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu ele? 3. Cum te porţi cu cei mari? 4. Nu dispreţuieşti pe nimeni? 5. Stai de vorbă cu oricine? 6. Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)? 7. Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcă­minte? 8. Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat? 9. Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine? 10. Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât? 11. Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine? 12. Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştintele tale?

Lăcomia

Din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie. Din acest punct de vedere priveşte Sfântul Apostol Pavel când zice că lăcomia es­te rădăcina tuturor răutăţilor.

1. Nu eşti lacom la mâncare sau băutură? 2. Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri? 3. În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai în­şelat pe aproapele tău din această cauză? 4. Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns? 5. Ai mâncat în sărbători înainte de Sfînta Litur­ghie? 6. Ai mâncat mortăciuni?

Lenea

Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în Viaţa Noastră.

1. Nu eşti leneş? 2. Nu pierzi timpul fără să lucrezi? 3. Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (găti­rea trupului etc.)? 4. Rugăciunea o faci regulat? 5. De suflet te îngrijeşti? 6. Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor ţi-o faci? 7. Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău? 8. Nu ai căutat duhovnic mai iertător? 9. Ţi-ai îndeplinit canonul?

Mânia

Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când o­mul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfu­rie, căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Omul se poate mânia numai contra păca­tului.

1. N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi etc.? 2. Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sfântul Apostol Pavel a spus: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”? 3. Acum eşti supărat pe cineva? 4. Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma? 5. N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără te­mei, cu răutate? 6. Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine? 7. Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău? 8. Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)? 9. Nu te-ai bătut la duel? 10. Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asu­pra vrăjmaşilor tăi?

Zgârcenia

Este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac; iar spirituală, când nu voieşte să în­drume pe cel neştiutor, din răutate.

1. Eşti zgârcit? 2. N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie? 3. Ai ajutat pe sărac? 4. La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi.5. Nu vinzi prea scump? 6. Nu înşeli? 7. Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine? 8. Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi? 9. Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani?

Invidia (cearta sau pizma)

Când cel furios nu poate birui cu mânia lui pie­dicile care i se opun şi, neputând să facă altce­va, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el.

1. Eşti certat cu cineva? 2. Îţi place să te cerţi? 3. Urăşti pe cineva? 4. Batjocoreşti? 5. Sfaturi viclene dai? 6. Acum ai pe cineva invidie? 7. Vorbeşti cu toată lumea? 8. Ai poreclit pe cineva? 9. Nu ai băgat vrajbă între fraţi? 10. Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.?

Desfrânarea (Curvia)

Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de ordin sentimental. Păcatul curvi­ei, ca nici un alt păcat, se face în trup. Trupul e templul Duhului Sfânt. (Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.)

1. Ai căzut în curvie? 2. Dar în preacurvie? 3. Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti vorbe por­coase sau de ruşine? Să ştii că Sfântul Apostol Pavel spune: ”să nu se audă din gura voastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite”. 4. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost? 5. Nu te stăpâneşte nici o patimă? 6. Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sfântul Apostol Pavel a spus: „Toate lucrurile sunt bune, dar nu trebuie să pună stăpânire pe voi”. 7. Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă? 8. N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşă)? 9. N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării? 10. N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale cor­pului?

Păcate strigătoare la cer

A.      Uciderea cu voie

1. Ai ucis pe cineva?2. Ai căutat să ucizi?3. Vrei să ucizi pe cineva?4. Vrei să te răzbuni luând viaţa cuiva?5. Porţi cuiva mânie, pică?6. Ai bătut pe cineva?7. Ai certat, ai ameninţat pe cineva?

B.     Sodomia (împreunare împotriva firii)

1. Bărbat cu bărbat sau cu orice fel de animal? 2. Bărbat cu femeie împotriva firii? 3. Onania. Ai făcut onanie?  

C.     Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, văduve, muncitori, salariaţi sau servitori

1. Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice mo­tiv, fie ca despăgubire pentru un lucru stricat, fie din alte motive? 2. Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut? 3. Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lu­crat alţii?

D.  Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizi­lor şi neputincioşilor

1. N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii? 2. Nu ţi-ai bătut joc de ei? 3. N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine? 4. N-ai râs de ologi sau neputincioşi? 5. Nu i-ai necăjit? 6. Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai ajutat? 7. Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai trecut pe lângă ei ca preotul şi levitul din Evanghelia cu Samariteanul milostiv? 8. Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-l rău? 9. De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, ciung, chior, nu ţi-ai bătut joc?

Datorii faţă de viaţa sufletească a aproapelui 

1. A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu? 2. A învăţa pe cei neştiutori. 3. A da un sfat bun celui ce are nevoie. 4. A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii. 5. A mângâia pe cei întristaţi. 6. A suferi cu răbdare când suntem nedreptă­ţiţi. 7. A ierta greşelile altora.

Porunci privitoare la viaţa trupească a aproapelui

1. A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu? 2. A potoli setea celui însetat. 3. A îmbrăca pe cel gol. 4. A îngriji pe cel bolnav. 5. A primi şi ospăta pe străini. 6. A cerceta pe cei din închisori. 7. A îngropa pe cei morţi.   

Păcate străine

1. Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască. 2. Când porunceşti altuia să păcătuiască. 3. Când te învoieşti cu altul la păcat. 4. Când ajuţi pe altul să păcătuiască. 5. Când lauzi pe cel ce face păcatul. 6. Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul de a face păcatul. 7. Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-l spui).   

Păcate împotriva duhului sfânt

1. Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi încre­derea prea mare în tine. a. Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, e un păcat foarte mare. b. Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici o putere în lume. 2. Neîncrederea în Dumnezeu. 3. Împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta Biserică (să nu crezi în vreo dogmă). 4. Lepădarea de Biserica Ortodoxă. Fereşte-te de aceste păcate, căci Mântuitorul spune: „Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are ier­tare în veac, ci este vinovat de osândă veşni­că” (Marcu 3, 29).   

Cele 9 porunci bisericeşti

1.Cercetarea Sfintei Biserici în toate Duminicile şi sărbătorile legale. 2. Păzirea celor patru posturi din an. 3. Respectul faţă de feţele bisericeşti. 4. Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi. 5. A ne feri de eretici. 6. A ne ruga pentru conducătorii statului şi dre­gătorii Bisericii. 7. A nu face nuntă, petreceri în post. 8. A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile. 9. A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care chiriarhul (episcopul) locului le pune în vremuri grele.

Diferite păcate

Neîndeplinirea angajamentelor: a. Le-ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui Dumnezeu, a ta, a aproapelui? b. Ai îndeplinit canonul dat la Spovedanie? 2. Furtişag de cele sfinte: a. Ai minţit la Spovedanie? b. Ai ocolit să spui tot şi din ce motive?   

Care sunt roadele pocăinţei ?

Păcatul este o povară zdrobitoare, care apasă sufletul şi îl mustră, îngreunându-l şi ţinându-l departe de Dumnezeu. Prin adevărata pocăinţă, povara este lepădată, sufletul se uşurează, iar credinciosul dobândeşte harul iertării, nădejdea mântuirii, scăpare de pedeapsa pentru păcat, împăcare cu Dumnezeu, dobândirea raiului şi a statornicei fericiri veşnice.

Precum prin păcat este pierdută curăţia desăvârşită primită prin botez, tot astfel prin pocăinţă ea este recăpătată. Precum prin păcat, credinciosul se lipseşte de harul dumnezeiesc, tot aşa prin pocăinţă acesta este redobândit. Apoi, precum prin păcat omul cade în robia diavolului, tot astfel prin pocăinţă este izbăvit de ea.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne îndeamnă: ,,Să îmbrăcăm prin pocăinţă haina cea luminoasă, care este Însuşi Duhul Sfânt. Iar aceasta nu se face altfel decât prin lucrarea stăruitoare a virtuţilor şi prin răbdarea necazurilor; fiindcă sufletul necăjit este mişcat de încercări şi ispite spre lacrimi, iar lacrimile, curăţind inima, o fac templu şi sălaş al Sfântului Duh”.