La data de 17 februarie 2019, în duminica Vameşului şi a Fariseului, la Biserica ortodoxă în cinstea Sfintelor Femei Mironosiţe din or. Parma sfânta liturghie a fost săvârşită de preotul Serghei Popescu, parohul bisericii.

Duminica Vameşului şi a fariseului, deschide perioada Triodului, un timp al pocăinţei în care nădăjduim să învăţăm smerenia şi să ne adâncim credinţa.

În predica sa, pr. Serghei le-a vorbit celor prezenţi despre perioada postului de care trebuie să începem să ne pregătim și pericopa evanghelică care s-a citit în această zi.

În ziua de astăzi şi în toată săptămâna următoare să luăm lecţie de la vameş şi fariseu şi să învăţăm această lecţie. Ea este scurtă: nu te nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăţia faptelor tale bune, toată nădejdea mântuirii să ţi-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Prin pilda Vameşului şi a Fariseului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos biciuieşte păcatul mândriei tuturor fariseilor, din toate timpurile şi din toate locurile, care se cred pe sine drepţi şi dispreţuiesc pe semenii lor. Punându-ne în faţă două portrete diferite, două moduri de comportare, Domnul vrea să ne ajute să vieţuim creştineşte, împodobiţi cu virtutea smereniei, aducătoare de roade duhovniceşti.

Evanghelia de astăzi ne prezintă un fariseu şi un vameş în templu, la rugăciune. Fariseul, socotindu-se superior altora, se laudă cu virtuţile sale şi îi dispreţuieşte pe alţii. Vameşul, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre cer, apăsat de remuşcări, suspină cu căinţă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Încheind pilda, Mântuitorul ne arată că vameşul s-a întors mai îndreptat la casa sa decât fariseul, pentru că smerenia lui a fost răsplătită.

Dacă avem smerenie, rugăciunile noastre vor fi ascultate ca ale vameşului şi viaţa noastră va fi plină de roade binecuvântate, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul celor din jur şi al societăţii în care trăim.

Domnul l-a doje­nit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a înce­put să se laude cu ele, pentru că îşi pusese în ele toată nădejdea sa, uitând de păcate – de care, bineînţeles, nu era slobod. Deopotrivă, privind la vameş, să nu credeţi că păcatele au pu­ţină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl lau­dă pe vameş nu fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a părut rău şi s-a străpuns pentru aceasta, aşteptând să îşi afle izbăvire doar în milostivirea lui Dumnezeu – îl laudă pentru această întoarcere de la păcat la Domnul, pentru duhul smereniei şi durerii inimii întru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Am putea să facem cu toții următorul lucru. Să parcurgem repede în gând viaţa noastră şi să vedem dacă nu sunt în ea păcate – cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. Fireşte se vor găsi în ea mulţime de păcate! Dar dacă lucrurile stau aşa, cum să nu strigăm fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”

Apoi să adunăm după aceea toate faptele noastre bune – sau cele pe care lauda noastră de sine le socoate drept bune – şi să vedem, multe vor fi? Câte am putea, şi câte am fi datori să facem în cele 365 de zile ale anului; dar ce am făcut?! Şi această putinătate să o scoatem la arătare, trâmbiţând: “nu sunt ca ceilalţi” – mai ales atunci când împo­triva ei stau păcate cărora nu este număr? Fiindcă din cele 24 de ceasuri ale fiecăreia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care să nu fi fost însemnate prin vreun păcat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum să nu strigăm: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Dacă am înțeles acest lucru, vom ieși și noi îndreptați din Biserică asemenea vameșului.