Pornim pe calea Postului la vremea când, de-ar fi să credem tradiţiei, magii plecau din ţinuturile lor să împlinească închinarea dinaintea Pruncului Mântuitor. Urmând Stelei celei luminoase, au adus dinaintea Celui Ce este Lumina daruri de smirnă, tămâie şi aur. Dar, mai ales, s-au adus pe ei, cu bune şi rele. Pe ei şi toată ştiinţa lor, şi toată rezistenţa fragilei firi umane dinaintea provocării celei mai importante din viaţa unui om: căutarea lui Dumnezeu!

Prea rar, parcă, vedem realitatea aceasta în postirea noastră. Prea ades legaţi de regimuri alimentare, de opriri şi dezlegări, atenţi la cele din afară, uităm că taina Împărăţiei se împlineşte prin adâncirea lucrării cu sine, prin înfruptarea din darul deplin al Naşterii Mântuitorului: libertatea de a te bucura de Dumnezeu. Dacă postul nu este efort de căutare a lui Dumnezeu nu poate aduce bucuria descoperirii de sine, a propriilor limite şi a tainelor adânci ale sufletului. Marcaţi de cultura gastronomică a lumii ce trăim vedem doar standurile de supermarket care ne populează culturile, nu şi efortul curăţirii prin hrană echilibrată, vie, euharistică şi dătătoare de viaţă. Nu reuşim să pricepem în ce mod a mânca sau nu, a posti de vorbărie deşartă sau nu, a nutri sentimente curate sau nu sunt acte de libertate, nu de obligativitate, de regulă şi împlinire a regulii. E limpede că numai pentru aceasta nu S-a întrupat Mântuitorul, pentru a transforma Scriptura în regulament de cantină socială ori disciplină internă a sinaxelor umane.

Pornim pe calea postirii care ne duce spre Betleem. Dar păstorii sunt deja acolo, Îngerii deja sunt pregătiţi să plinească minunea de cântare care ne ţine vie credinţa: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor faţă de care El şi-a arătat bunăvoinţa…“ (Luca 2, 14). Mesajul postirii este simplu: „Să mergem la Betleem să vedem cele ce s-au petrecut acolo după cum ne-a înştiinţat Domnul“ (Luca 2, 15). Magi, păstori, îngeri şi noi. Aceeaşi chemare, spre bucuria întâlnirii cu El. Libertatea noastră.

Pare dramatic, într-o Românie atât de frământată de ideologizare, că Biserica a rămas ultimul bastion de libertate. Discursul său este de fiecare dată o provocare: să ne ridicăm, să mergem, să vedem. Unde văd cârcotaşii de serviciu îngrădirea libertăţii de gândire? Unde identifică oare cenzura libertăţii când construcţia mărturisirii Bisericii se hrăneşte tocmai din dinamica libertăţii indusă în textura vieţii duhovniceşti ce o

propune? E greu de înţeles. La polul opus, libertatea propusă de ei: libertatea de a minţi, manipula, amăgi şi mărgini puterea de cunoaştere la propriile lor limite de cunoaştere. E limpede de ce se mânie diavolul la vremea postirii. Tocmai pentru exerciţiul de libertate pe care-l propune postul. Pentru chemarea ce o poartă în sine, de căutare cu sens în întâlnirea cu Dumnezeu.

Porniţii pe cele ale credinţei se aseamănă cu Irod, ucigătorul de prunci. Ucid pruncii în căutarea celui care ar putea să le submineze ideologia falsei libertăţi. Abuzează de locurile pe care le-au şterpelit în numele unei pseudo-democraţii pentru a ucide libertatea pruncilor de a fi una cu Dumnezeu. Iar noi tăcem, deşi asemeni unui strigăt din Rama ni-i rugăciunea care nu îngrădeşte libertatea lor de a fi ucigaşi de copii. Ci doar ne oferă sens propriei suferinţe. Aruncaţi în propriile mitologii, odisei şi eneide lipsite de sens, vor să fure libertatea copiilor de a-L afla pe Dumnezeu. Vina noastră este doar aceea că locuim Betleemul de jos în aşteptarea Ierusalimului ceresc. Şi da, suntem gata să murim condamnaţi de incompetenta justiţie a mediocrilor gânditori de libertăţi gălăgioase.

Pentru aceea cred că trebuie să ne regândim postirea. Să o înţelegem ca un foc aprins de Duh ce arde în noi patimi şi necredinţe, luminând cu libertate îndoielile, vindecând credinţele false din care ne hrănim triumfalismele ieftine. Nu vom transmite tinerei generaţii valorile teologice ale Postirii infuzând mereu clişee gastronomice ori cenzuri moraliste. Porunca Mântuitorului Hristos rămâne vie. A-L urma este un act de libertate. A trăi cu El este libertate. A învia cu El este Libertatea. Avem nevoie de sinceritatea mărturisirii cotidiene a postului, de bucuria ce izvorăşte din trăirea lui pentru ca să fim o Biserică în dinamica libertăţii de a-L căuta şi afla pe Hristos Domnul. Îngeri, magi, păstori, noi. Mai puţin Irozii de servici, ei îşi sunt suficienţi loruşi. Fură libertatea noastră de a trăi cu Dumnezeu în speranţa creşterii propriei lor staturi morale. Umilesc credincioşia neştiind că fără fidelitate şi lucru cu sine drumul Betleemului nu-i luminat de Stea. Prin dioptriile Irozilor se văd doar victimele, nu şi Izbăvitorul lor din frica şi robia morţii.

Postim pe viaţă şi pe moarte. N-avem a ne lăuda cu aceasta. A mărturisi postul cu Hristos nu înseamnă a-l transforma în material de breaking-news. În fond nici nu este o noutate, cât o stare de înnoire. Şi nicidecum un exerciţiu de limitare, cât de descoperire a libertăţii limitelor către care ne cheamă Mântuitorul. Cerul şi Împărăţia Sa.