Înaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă.

Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

Biserica îi numeşte pe cei trecuţi în vecie “adormiti”, termen care are înţelesul de stare din care te poţi trezi. Ea nu vorbeşte de trecere într-o stare de nefiinţă, ci de trecere dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. Mântuitorul, când ajunge în casa lui Iair a cărui fiică de numai 12 ani murise, spune: “Nu plângeti; n-a murit, ci doarme”.

Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara, in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universala, cand va avea loc invierea intregului neam omenesc si cand vor avea loc hotararile finale legate de starea de fericire sau suferinta.

Aşadar, adunarea în rugăciunea Bisericii a tuturor celor din veac adormiţi în Sâmbăta morţilor anticipează adunarea finală a celor vii şi a celor morţi, lucru arătat prin numeroasele imne liturgice ce fac aluzie la Înfricoşătoarea Judecată: “Ca o floare se veştejeşte şi ca un vis se trece şi se desface tot omul. Şi iarăşi sunând trâmbiţa morţii ca dintr-un cutremur, toţi se vor scula, întru întâmpinarea Ta, Hristoase Dumnezeule. Atunci, Stăpâne, pe cei ce i-ai mutat de la noi, aşază-i în locaşurile sfinţilor Tăi, odihnind sufletele robilor Tăi, Hristoase”.

Astăzi, întreaga Biserică este reunită în rugăciune pentru a îndupleca pe Dreptul Judecător ca să Se milostivească de aceste suflete. Parusia sau a Doua Venire a Domnului Hristos este comemorată la trecut nu ca “o aducere aminte pioasă”, ci acest eveniment devine prezent şi actual, ziua de faţă fiind ajunul judecăţii, sfârşitul apropiindu-se. Astfel, fiecare clipă devine un prilej de pocăinţă. De aceea, sâmbăta morţilor nu reprezintă doar o recapitulare a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire, ci şi un element de învăţătură duhovnicească, îndemnând creştinii să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin amintirea asupra limitelor vieţii, trimiţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu.