Duminica Tomei – Paştele Blajinilor

În Duminica Tomei, la data de 05 mai 2019, Sfânta Liturghie la Biserica în cinstea sfintelor Femei mironosiţe din or. Parma a fost oficiată de către preotul paroh Serghei.

În cuvântul său adresat credincioșilor, părintele Serghei a evocat viața Sfântului Apostol Toma.

Ucenicii Mântuitorului se bucurau și spuneau: ”L-am văzut pe Domnul”. O  bucurie mare, după o disperare și mai mare în care căzuseră, văzându-L pe Domnul răstignit, o bucurie mai mare decât aceasta, n-o puteau avea. Și, totuși, Toma folosește cuvintele: ”Dacă nu voi atinge cu degetele mele semnul cuielor din palmele și din picioarele Domnului și nu voi pune mâna mea în coasta Lui, care fusese însulițată imediat după ce Domnul Hristos Și-a dat Duhul pe cruce, eu nu voi crede. Credea, și nu credea. Credea, și se îndoia.

Momentul cel mai impresionant al Evangheliei de astăzi este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morţi, a strigat gâtuit de emoţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. În acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră cu opt zile înainte ceilalţi ucenici şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile.

„Cazul” Apostolului Toma ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o vie asemănare între îndoiala lui şi îndoielile noastre, între frământările lui şi frământările noastre. Chiar dacă fizic ne despart aproape douăzeci de veacuri, simţim că Toma se identifică cu noi, acum şi aici. Căci cine dintre noi ar putea să afirme că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în problemele de credinţă? Nu suntem noi nişte căutători în permanenţă ai adevărului? Nu tânjim noi după dobândirea certitudinii în înviere? Căci Toma această certitudine voia s-o aibă.

În Epistola către Evrei găsim o definiţie a credinţei şi zice Sf. Pavel că este încredinţarea celor nădăjduite şi adeverirea celor nevăzute. Adică această credinţă urmează nădejdii noastre şi această credinţă aduce lumea nevăzută în lumea aceasta, văzută; uneşte cerul cu pământul. Alt scop nu are credinţa.

Nu este de ajuns să crezi că există Dumnezeu. Nu spune Sf. Iacov: Tu-mi spui mie că crezi în Dumnezeu, dar şi dracul crede şi se cutremură! Arată-mi mie din fapte credinţa ta – dar ce fel de fapte? Noi nu e vorba că nu credem în Dumnezeu; noi nu Îl credem! Noi nu Îl credem când zice că a făcut toate pentru noi şi este gata din nou să facă acelaşi lucru pentru unul singur! Nu Îl credem pe Dumnezeu Tatăl că atât de mare I-a fost iubirea încât L-a trimis pe Unicul Său Fiu să fie batjocorit, să fie omorât pentru noi. 

Nu Îl credem pe Hristos că El de bunăvoie Şi-a întins mâinile pe cruce şi S-a lăsat pironit pe cruce pentru ca noi să vedem nu rușinea, ci braţele întinse pentru a ne îmbrăţişa în iubirea Lui. Şi noi, mai departe, credem că Hristos a venit doar pentru păcatele noastre. Dar păcatele noastre sunt mai importante sau mai presus decât iubirea Lui? Hristos a venit pentru iubirea Tatălui şi iubirea aceasta şterge orice păcat. Noi nu Îl credem pe Dumnezeu şi nu ne încredem în El!

Mântuitorul i-a încredinţat pe ucenici, le-a arătat mâinile și coasta, semnele cuielor. Şi, încredinţându-i, aceştia au devenit de neoprit. Aceştia au fost inspiraţi şi întăriţi de o credinţă care nu este de pe pământ. Nu este o credinţă omenească. Nu este o putere a vreunui om deosebit sau special. Nu. Este însăşi Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aceea jertfelnică. 

Așa ar vrea să ne vadă Hristos și pen oi, ucenici ai Săi. Care cred și se încred în Dumnezeu, chiar dacă au îndoieli, tot la picioarele lui Dumnezeu le pun, pentru ca El să-I întărească în credință.

Așa să ne ajute Dumnezeu să trăim întrărindu-ne în credință, ducând mai departe bucuria Învierii, care să ne lumineze mereu viața.

Tot în această Duminică, s-a săvârşit şi pomenirea generală a morţilor cu Panihida Mare şi pomenirea ce se face de obicei la fiecare mormânt. Paştele Blajinilor nu poate fi numită sărbătoare, e o necesitate a noastră, o împlinire a poruncii lui Dumnezeu care spune să ne cinstim părinţii ca să ne fie bine pe pământ. Biserica noastră nu consideră moartea ca sfârșitul existenței omului, căci însăși baza învățăturii sale este Învierea lui Hristos, ca garanţie a învierii noastre. Anume de aceea, cei care nu mai sunt printre noi, nu sunt uitaţi, atât prin dragostea vie care rămâne în sufetele apropiaților, cât și în pomenirea lor la Sfânta Liturghie, prin care îl rugăm pe Dumnezeu să le dăruiască fericirea veşnică.

This slideshow requires JavaScript.

This entry was posted in ȘTIRI.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *