Iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele

La data de 09 septembrie 2018, în Duminica a 15-a după Rusalii, la Biserica ortodoxă în cinstea Femeilor Mironosiţe din or. Parma sfânta liturghie a fost oficiată de preotul Serghei Popescu, parohul bisericii.

În cuvântul său de învăţătură părintele paroh a vorbit despre  cea mai importantă poruncă a Lui Dumnezeu, cea a iubirii.

Oamenii de azi sunt egoişti, preocupaţi problemele şi planurile lor. Dar, când omul creşte în dragostea lui Dumnezeu, atunci devine altfel, dezvoltă un adevărat interes pentru fericirea şi bunăstarea celor din jurul său.

Fiecare creştin e cu adevărat creştin dacă împlineşte aceste două porunci. Întreaga Evanghelie constă în aceste două porunci. În ce măsură am împlinit aceste două porunci ale Domnului Hristos? Unde este inima noastră?

Slujind Domnului, iubindu-L pe Domnul Hristos, omul nu poate să nu-l iubească pe om. Nu iubi păcatul omului, ci pe om, şi sârguieşte-te ca păcatul să-l scoţi afară, sârguieşte-te să-l izbăveşti pe păcătos de păcate. Aceasta este iubirea cea adevărată. Nu este altă dragoste. Omul este chipul lui Dumnezeu: Dumnezeu este dragoste – omul este dragoste. Eşti creştin dacă respecţi aceste două adevăruri şi trăieşti după ele. Spune-ţi întru sine: Eu sunt chipul lui Dumnezeu, Dumnezeul dragostei, şi trebuie să iubesc. Aceasta este Evanghelia Domnului Hristos şi pentru îngeri şi pentru oameni, şi pentru Cer şi pentru pământ, singura Bună-Vestire în toate lumile.

Ceea ce reţinem noi în mod deosebit din Evanghelia de astăzi este marea datorie sau necesitate de a împlini în viaţa noastră poruncile iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În aceste două porunci se concentrează tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Toate celelalte porunci sunt căi diferite care ne conduc către aceste două mari porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Totuşi, modul în care Mântuitorul Iisus Hristos formulează porunca iubirii faţă de Dumnezeu se deosebeşte de modul în care El formulează porunca iubirii faţă de aproapele.

Când vorbeşte despre datoria noastră de a iubi pe Dumnezeu, El zice: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mt. 22, 37), iar când vorbeşte despre datoria de-a iubi pe aproapele, El zice: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 39).

De ce iubirea faţă de Dumnezeu este cerută ca iubire prioritară şi complet dăruitoare de sine: cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul? Pentru că iubirea faţă de Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte şi al vieţii adevărate a omului care caută mântuirea sau viaţa veşnică.

Când Îl iubim pe Dumnezeu, dorim să ne întâlnim cât mai des cu El prin rugăciune, dar mai ales dimineaţa şi seara, la începutul şi la sfârşitul activităţii zilnice, înainte şi după ce servim masa, ca să-I mulţumim Lui pentru că ne iubeşte şi ne ajută.

Sfinţii cei mai rugători au ajuns chiar să se roage neîncetat, având permanent mintea şi inima lor îndreptate spre Dumnezeu. Ei împlineau astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “rugaţi-vă neîncetat.” (I Tes. 5, 17)

Dar mai ales Îl iubim pe Dumnezeu când ascultăm cuvântul Lui şi îl împlinim, prin fapte, când trăim potrivit voii Lui în sfinţenie, când suntem milostivi aşa cum El este milostiv, când suntem buni aşa cum El este bun, deci Îl iubim pe Dumnezeu în mod deplin când ne asemănăm cu El prin bunătate.

Iar iubirea Lui se revarsă prin faptele noastre spre semenii noştri. Astfel, împlinirea poruncii iubirii de Dumnezeu se leagă de porunca iubirii faţă de aproapele.

This entry was posted in ȘTIRI.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *