La data de 15 aprilie 2018, în Duminica Tomei, la Biserica în cinstea sfintelor Femei mironosiţe din or. Parma a fost oficiată Sfânta Liturghie de către preotul paroh Serghei Popescu.
În cuvântul său adresat credincioșilor, părintele a vorbit despre încredințarea lui Toma, despre îndemnul Mântuitorului: „Nu fi necredincios, ci credincios” și fericirea pecare o afirmă Mântuitorul „Fericiți cei ce nu au văzut și au crezul !”.
Credem că momentul cel mai impresionant al Evangheliei de astăzi este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morţi, a strigat gâtuit de emoţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. În acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră cu opt zile înainte ceilalţi ucenici şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile.
„Cazul” Apostolului Toma ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o vie asemănare între îndoiala lui şi îndoielile noastre, între frământările lui şi frământările noastre. Chiar dacă fizic ne despart aproape douăzeci de veacuri, simţim că Toma se identifică cu noi, acum şi aici. Căci cine dintre noi ar putea să afirme că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în problemele de credinţă? Nu suntem noi nişte căutători în permanenţă ai adevărului? Nu tânjim noi după dobândirea certitudinii în înviere? Căci Toma această certitudine voia s-o aibă.
Nu facem şi noi aşa? Când cineva ne aduce o veste mare, de bucurie sau de întristare, nu exclamăm noi, până să ne dumirim: „Nu se poate! Nu-i adevărat! Nu pot să cred!”. Apoi, în faţa evidenţelor, dacă vestea este de bucurie îl îmbrăţişăm pe aducător, bâlbâind mulţumiri, amestecate uneori cu lacrimi de fericire; sau, dacă vestea este tristă, şoptim resemnaţi: „Aşa a fost să fie, aşa a vrut Domnul. Iartă-mă că nu pot să cred ce s-a întâmplat”.
în clipa în care, de vom fi vrednici, ne vom găsi în faţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat, vom rosti şi noi ca Toma „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, într-o stare de bucurie smerită: de bucurie, ca fericiţi trăitori ai Marii Întâlniri, dar recunoscându-ne smeriţi, cu capetele plecate, greşeala atâtor pământene îndoieli. Să ne învrednicească Dumnezeu de această clipă!
După sfânta liturghie a fost oficiat un parastas întru pomenirea celor adormiți, întrucât în aceste zile mulți creștini duc vestea Învierii Domnului și rudelor sale adormite întru Domnul. Este o sărbătoare de bucurie pentru Hristos cel Înviat. Este o afirmare a credinţei şi nădejdii noastre în învierea morţilor. Este şi o zi de pomenire a celor adormiţi, dar una plină de optimism şi bucurie, pentru că prin Îniverea lui Hristos, moartea nu mai este un sfârşit fatal, ci doar o trecere spre viaţa veşnică alături de Hristos şi de toţi sfinţii şi drepţii care au bine-plăcut Lui. Totodată nu este o sărbătoare în care ne oferim daruri și pomeni unii altora, ci o facem către cei sărmani și nevoiași. Iată ce ne învaţă Hristos în legătură cu aceasta (Luca 14:12-14):
Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.
