În Duminica 25- a după Rusalii (a Samarineanului milostiv) în data de 26 noiembrie 2017, la Biserica ortodoxă în cinstea Femeilor Mironosiţe din or. Parma sfânta liturghie a fost oficiată de preotul Serghei Popescu, parohul bisericii.
Vorbinu-le creştinilor adunaţi în această zi în sfânta biserică, pr. Serghei e evidenţiat importanţa iubirii aproapelui.
Această pildă este uşor de înţeles pentru fiecare dintre noi, dar Mântuitorul este acela care-l întreabă pe învăţătorul de lege: „Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: „Cel care a avut milă de el”. Şi Hristos i-a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea”. Este cuvântul cu care se încheie această pildă şi desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei.
Putem să ne uscăm de la postire, putem să ne rugăm şi să priveghem zilnic, putem să-i învăţăm pe alţii despre credinţă, dacă nu iubim, în zădar sunt toate acestea. Chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare zi, dimineaţa şi seara, chiar dacă am lăuda pe Dumnezeu recitând în fiecare zi toate rugăciunile pe care le ştim, chiar dacă am împărţi toate bunurile noastre celor lipsiţi, nici una din aceste fapte nu valorează înaintea lui Dumnezeu atâta cât să ne câştige împărăţia cerurilor, dacă nu vom avea în noi dragoste frăţească.
Cunoaştem că toată Evanghelia este un îndemn viu la dragoste. Dumnezeu Însuşi fiind Iubire. Mântuitorul spune: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mat. 22, 40), iar Sfântul Evanghelist Marcu precizează că „mai mare decât aceasta, nu este altă poruncă”. Deci începutul şi sfârşitul poruncilor pe care le avem este dragostea, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Noi, care suntem creştini şi purtăm prin botez numele lui Iisus Hristos, avem datoria să practicăm virtutea iubirii aproapelui. Mântuitorul porunceşte să iubim şi pe duşmanii noştri: „Iubiţi pe duşmanii voştri”.
De ce Samarineanul are milă, se opreşte şi leagă rănile celui rănit? Fiindcă sufletul lui, nu are ură faţă de nimeni, nici a celor de alt neam, sufletul lui este cuprins şi încălzit de iubire. Fapta bună a izvorât din acest suflet tocmai de aceea că trăia conducându-se după principiul dragostei.
Facem şi noi asemenea? Din păcate prea puţini şi prea puţin. Noi ne conducem mai mult de principiul egoist, să ne fie bine nouă, ce am eu cu cei din jur, şi de ce ar trebui să mă implic?
Ascultând această parabolă şi gândindu-ne la fapta Samarineanului, este necesar să ne întrebăm dacă noi, creştinii, după două milenii de propovăduire a învăţăturii lui Hristos, am înţeles ceva din această parabola a dragostei, dacă ne-am ridicat la rangul şi demnitatea de a fi creştini.
În câteva zile intrăm în Postul Nașetrii Domnului. Această parabola trebuie să fie un imbold în plus pentru noi la fapte bune, la dragoste, la trăirea adevăratei credinței. Căci credința fără fapte, moartă este… Nu tot cel ce îmi zice Mie: „Doamne! Doamne!” va intra întru împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri (Mt. 7, 21).
